Etimologia acestui cuvânt vechi, după toate ipotezele canonice curente, este primordială poate chiar pre-indo-europeană , ca accea a lui bade.
(pelasg_ETYM-0001) * pelasg este deci din substratul nostru cel mai vechi. Ea merită prin urmare toată grija.
Avem aici de-a face cu o rădăcină compusă proto-indo-europeană, sau chiar pre-indo-europeană :
*pel + asku ( asg )
Bazez :
Definiţia în isvoarele istorice curente PELÁSG, -PELASGĂ, pelasgi, -pelasge
1. Substantiv masculin şi feminin : Persoană care făcea parte din unele triburi ce au populat în timpurile străvechi partea sudică a Peninsulei Balcanice, litoralul vestic al Asiei Mici şi câteva insule din această regiune; ( la masculin plural ) populaţia triburilor care locuiau în aceste regiuni. (NE : Definiţia aceea din 1998 este azi depăşită prîn amploarea şi în lumina noilor cercetări istorice, mai ales după formularea teoriei proto-ioniene a lui Jean Faucounau
2. Adjectiv : Care aparţine pelasgilor, privitor la pelasgi, de la pelasgi ; pelasgic.
Origine cunoscută, proto-indo-europeană, probabil Vasconică, sau chiar pre-indo-europeană ... Iată istoria post-indoeuropeană a cuvântului : Cuvântul "pelasg" este cu mult mai vechi decât cuvântul corespunzător din limba greacă veche, cu care este adesea confundat, chiar de câtre mari nume printre etimologi, şi anume "pelagic". Din timpul lui Herodot mulţi au crezut că pelasgii sunt " pelagici " (ai ţărmurilor) sau aduşi de… berze (" pelargici " ). Dar astfel de confuzii erau monedă curentă în lumea grecească, atunci când nu erau raporturi ontologice cardinale trecute în sunet (sunt legături semantice, antropologice, chiar mitologice în aceste etnonime). Pentru că plaiul, prundul, pescăruşii, pelicanii şi berzele sunt des întâlnite în mitologia veche a originilor pelasgilor. În petrecerea mileniilor, cuvântul "pelasg" ilustrează următoarea lucrare a legilor fonetice:
1. "Pelasg"> Belasg
Sonorizarea labialei [ p ] : [ p ] > [ b ]
Spre orizontul anului 432 î. Hr., cuvântul Pelasg cunoaşte sonorizarea primului sunet din [ p ] în [ b ];
2. belaSG > belaG
Pierderea fricativei [ s ] : [ sg ] > [ g ]
Grupul consonantic [ sg ] pierzând constrictiva / fricativa dentală surdă [ s ] se reduce progresiv la oclusiva unică postpalatală sonoră [ g ] ; Etnonimul nostru înfăţişându-se în vremea împăratului Iustinian, către orizontul anului 551 d. Hr., drept Belag;
3. belaG > belaK
Surdizarea, palatalizarea lui [ g ] : [ g ] > [ k ]
Sunetul [ g ] permiţând, în perechea consonantică postpalatală, [ c / k ] – [ g ] surdizarea sonorei la rostire, "pelasg" devine Belac. Chiar în formarea pluralului este evidentă palatalizarea : Belagi > Belaghi > Belachi. Suntem acum la un pas de Vlahi...
Atestări ale cuvântului Belag în această formă la Jornandes ( Iordanes )
«El (Deceneu) i-a învăţat etica, dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască după legile naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează până astăzi, sub numele de belagine...»
Prin istoricul Iordanes ( care este fie alan cum este Cassiodorus, fie dacoromâno-moesiano-got, aprox. 531 – 592 d. Hr. ), în celebra sa lucrare din anul 551 d. Hr., Getica (cap. 69), se certifică şi derivatul belagin / belagine < Belag- + suf. -in (pentru feminin: belagine) – “ceea ce este al Belagilor”
«Nam ethicam eos erudiens barbaricos mores compescuit; fysicam tradens naturaliter propriis legibus vivere fecit, quas usque nunc conscriptas belagines nuncupant...»
4. bElac > Blac
Pierderea lui [ e ] : [ e ] > [ ]
Înainte de orizontul anului 1199 d. Hr., etnonimul Belac cunoscuse deja pierderea sau sincopa lui [ e ] : ( Belac > Blac ), ori redeschiderea ei sub influenţa vocalei accentuate din silaba secundă ( Balac )
5. Blac > Vlac
Fricativizarea lui [ b ] : [ b ] > [ v ]
Se petrece în fine fricativizarea / labiodentalizarea oclusivei iniţiale [ p / b ] > [ v ] şi fricativizarea / laringealizarea dinspre plural a consoanei finale: Vlac > Vlachi > Vlah;
Atestări ale cuvântului Blac în această formă la craiul Iovan ( Ioniţă Caloianul )
« ilustrului rege al Blacilor / Valahilor (...) care constituie provincia Blaciei...»
În unele documente redactate în latina medievală mai apare şi nesincopat, cu -e- > -a-: Ioan / Ioniţă Asan
«ilustri Blacorum / Valachorum regi (...) Blaciae provinciis constituti...»
Explic :
Balcanii :
Etimologia cuvântului panbalcanic Balcani devine posibilă: Din Blac / Balac, prin sufixare cu -an şi apoi cu -ic / -ică. Deci Balcan / Balcanic / Balcanică înseamnă “ceea ce este pelasgo-daco-thrac / valahic, sau dacoromânesc / românesc”.
Negrii de pe stindarde medievale :
Mai rămâne de explicat cu totul enigmatica referire cardinală la "negritudinea" valahilor : black, blackis. Într-adevăr, Marea vlahilor e neagră, apele lor sunt la fel (Cerna-vodă), turcii numesc regiunea Valahiei Kara-Iflak, vodă este Negru, fondatorul... Slavii ne-au numit în proviinciile dalmatice cu nume italic, morlaci, de la mauro-vlachos. Black- blackis ne-au numit desigur nu doar garda varegilor din palatul de la Vlaherne unde trona lunga suită de imperiali vlahi, de la Athanasios al II-lea Dicoros la Iustinian, acel faimos dar nebuzesc "Preda" sau Uprada (Upright) cum nota chiar Gibbon...
Vechimea
Din Istoriile lui Herodot se relevă faptul că Pelasgii / Vlahii (Valahii) – adică Dacoromânii / Românii – sunt cei mai vechi locuitori ai Europei, cei de dinaintea Elenilor / Grecilor, cei ce sunt Thracii Peninsulei Balcanice, dardanii migratori de la Troia spre Latium în Italia, etc.
Întinderea "locului" care "nu trebuie dat, fiind frământat cu oasele moşilor şi strămoşilor noştri" ( Neculce )
Toponimul Pelasgia > Belachia / Blachia (în documentele medievale : La Grande Blaquie – Blachia Mare; la cronicarul Imperiului Latin, Geoffroy de Villehardouin, în De la conquête de Constantinopole : «Blachie la Grant» – apud XIRD, II, 302). Valahia înseamnă deci ţara Pelasgilor > Belagilor / Belachilor > Valahilor / Vlahilor, adică ţara Dacoromânilor / Românilor. Ea e cea mai veche şi mai mare ţară a Europei. Ea e întinsă de la Alpi la Don şi Marea Getică / Neagră, şi de dincolo de Tatra în Carpaţii Nordici până la Marea Mediterană ( Marea Thracică / Egee ) în dreptul Sărunei (Salonicului) unde s-au găsit pisanii din secolul nouă d. Hr. cu voievozi vlahi. Noi am zice în încheierea transcrierilor din Tatomirescu, aşa cum se vede, cât de frumos se află din istoria cuvintelor de ce Vlahii se întind dintotdeauna în tot orizontul dacic.
Exoetnonimul
PELÁSG
Afirm :
Etimologia acestui cuvânt vechi, după toate ipotezele canonice curente, este primordială poate chiar pre-indo-europeană , ca accea a lui bade.
(pelasg_ETYM-0001) *
pelasg
este deci din substratul nostru cel mai vechi. Ea merită prin urmare toată grija.
Avem aici de-a face cu o rădăcină compusă proto-indo-europeană, sau chiar pre-indo-europeană :
Bazez :
Definiţia în isvoarele istorice curente PELÁSG, -PELASGĂ, pelasgi, -pelasge
1. Substantiv masculin şi feminin : Persoană care făcea parte din unele triburi ce au populat în timpurile străvechi partea sudică a Peninsulei Balcanice, litoralul vestic al Asiei Mici şi câteva insule din această regiune; ( la masculin plural ) populaţia triburilor care locuiau în aceste regiuni. (NE : Definiţia aceea din 1998 este azi depăşită prîn amploarea şi în lumina noilor cercetări istorice, mai ales după formularea teoriei proto-ioniene a lui Jean Faucounau
2. Adjectiv : Care aparţine pelasgilor, privitor la pelasgi, de la pelasgi ; pelasgic.
Din
Pelasges
Isvoare : Sinonime Dicţionar ortografic NODEX DEXO, p. 122 în
, passim in Jean Faucounau
Confirm :
Care sunt descrierile sistematice ?
Discut :
Origine cunoscută, proto-indo-europeană, probabil Vasconică, sau chiar pre-indo-europeană ... Iată istoria post-indoeuropeană a cuvântului : Cuvântul "pelasg" este cu mult mai vechi decât cuvântul corespunzător din limba greacă veche, cu care este adesea confundat, chiar de câtre mari nume printre etimologi, şi anume "pelagic". Din timpul lui Herodot mulţi au crezut că pelasgii sunt " pelagici " (ai ţărmurilor) sau aduşi de… berze (" pelargici " ). Dar astfel de confuzii erau monedă curentă în lumea grecească, atunci când nu erau raporturi ontologice cardinale trecute în sunet (sunt legături semantice, antropologice, chiar mitologice în aceste etnonime). Pentru că plaiul, prundul, pescăruşii, pelicanii şi berzele sunt des întâlnite în mitologia veche a originilor pelasgilor. În petrecerea mileniilor, cuvântul "pelasg" ilustrează următoarea lucrare a legilor fonetice:
Sonorizarea labialei [ p ] : [ p ] > [ b ]
Spre orizontul anului 432 î. Hr., cuvântul Pelasg cunoaşte sonorizarea primului sunet din [ p ] în [ b ];
Pierderea fricativei [ s ] : [ sg ] > [ g ]
Grupul consonantic [ sg ] pierzând constrictiva / fricativa dentală surdă [ s ] se reduce progresiv la oclusiva unică postpalatală sonoră [ g ] ; Etnonimul nostru înfăţişându-se în vremea împăratului Iustinian, către orizontul anului 551 d. Hr., drept Belag;
Surdizarea, palatalizarea lui [ g ] : [ g ] > [ k ]
Sunetul [ g ] permiţând, în perechea consonantică postpalatală, [ c / k ] – [ g ] surdizarea sonorei la rostire, "pelasg" devine Belac. Chiar în formarea pluralului este evidentă palatalizarea : Belagi > Belaghi > Belachi. Suntem acum la un pas de Vlahi...
Pierderea lui [ e ] : [ e ] > [ ]
Înainte de orizontul anului 1199 d. Hr., etnonimul Belac cunoscuse deja pierderea sau sincopa lui [ e ] : ( Belac > Blac ), ori redeschiderea ei sub influenţa vocalei accentuate din silaba secundă ( Balac )
Fricativizarea lui [ b ] : [ b ] > [ v ]
Se petrece în fine fricativizarea / labiodentalizarea oclusivei iniţiale [ p / b ] > [ v ] şi fricativizarea / laringealizarea dinspre plural a consoanei finale: Vlac > Vlachi > Vlah;
Explic :
Balcanii :
Etimologia cuvântului panbalcanic
Balcani
devine posibilă: Din Blac / Balac, prin sufixare cu -an şi apoi cu -ic / -ică. Deci Balcan / Balcanic / Balcanică înseamnă “ceea ce este pelasgo-daco-thrac / valahic, sau dacoromânesc / românesc”.
Negrii de pe stindarde medievale :
Mai rămâne de explicat cu totul enigmatica referire cardinală la "negritudinea" valahilor : black, blackis. Într-adevăr, Marea vlahilor e neagră, apele lor sunt la fel (Cerna-vodă), turcii numesc regiunea Valahiei Kara-Iflak, vodă este Negru, fondatorul... Slavii ne-au numit în proviinciile dalmatice cu nume italic, morlaci, de la mauro-vlachos. Black- blackis ne-au numit desigur nu doar garda varegilor din palatul de la Vlaherne unde trona lunga suită de imperiali vlahi, de la Athanasios al II-lea Dicoros la Iustinian, acel faimos dar nebuzesc "Preda" sau Uprada (Upright) cum nota chiar Gibbon...
Vechimea
Din Istoriile lui Herodot se relevă faptul că Pelasgii / Vlahii (Valahii) – adică Dacoromânii / Românii – sunt cei mai vechi locuitori ai Europei, cei de dinaintea Elenilor / Grecilor, cei ce sunt Thracii Peninsulei Balcanice, dardanii migratori de la Troia spre Latium în Italia, etc.
Întinderea "locului" care "nu trebuie dat, fiind frământat cu oasele moşilor şi strămoşilor noştri" ( Neculce )
Toponimul Pelasgia > Belachia / Blachia (în documentele medievale : La Grande Blaquie – Blachia Mare; la cronicarul Imperiului Latin, Geoffroy de Villehardouin, în De la conquête de Constantinopole : «Blachie la Grant» – apud XIRD, II, 302). Valahia înseamnă deci ţara Pelasgilor > Belagilor / Belachilor > Valahilor / Vlahilor, adică ţara Dacoromânilor / Românilor. Ea e cea mai veche şi mai mare ţară a Europei. Ea e întinsă de la Alpi la Don şi Marea Getică / Neagră, şi de dincolo de Tatra în Carpaţii Nordici până la Marea Mediterană ( Marea Thracică / Egee ) în dreptul Sărunei (Salonicului) unde s-au găsit pisanii din secolul nouă d. Hr. cu voievozi vlahi. Noi am zice în încheierea transcrierilor din Tatomirescu, aşa cum se vede, cât de frumos se află din istoria cuvintelor de ce Vlahii se întind dintotdeauna în tot orizontul dacic.
Figurez: